Omul în căutarea sensului vieţii sau Logoterapia lui Viktor Frankl

Omul în căutarea sensului vieţii sau Logoterapia lui Viktor Frankl

by adisandu on 24 iulie 2012

in General

5 comentarii | 1225 VIZITE 

Cel ce are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice.” Nietzsche

O concepţie psihologică desprinsă din experienţa de neimaginat, trăită în lagărele naziste de un psihiatru, doctorul Viktor Frankl. Logoterapia!

Pe scurt, logoterapia (din grecescul “logos” care înseamnă “sens”) este o formă de psihoterapie centrată pe sens, în care pacientul este confruntat cu sensul vieţii sale şi reorientat către acesta. Este considerată cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie, după psihanaliza freudiană şi psihologia adleriană.

Dacă în psihanaliza freudiană (Sigmund Freud) ne confruntăm cu principiul plăcerii, iar în psihologia adleriană (Alfred Adler – psihologia individuală) cu lupta pentru superioritate, în cazul logoterapiei avem de-a face cu o voinţă de sens.

O altă idee interesantă cuprinsă în acest concept, este faptul că sănătatea mintală se întemeiază pe un oarecare grad de tensiune generată de diferenţa dintre ceea ce eşti şi ceea ce ar trebui să devii. Frankl consideră că o astfel de tensiune este intrinsecă omului şi indispensabilă sănătăţii lui mintale. “Fără îndoială că demersul de căutare a sensului de către om poate să producă mai degrabă un dezechilibru, decât o  stare de echilibru interior. Totuşi, tocmai această tensiune este condiţia indispensabilă pentru sănătatea mintală”. Interesant, nu? Personal, pe măsură ce m-am afundat tot mai mult în ‘căutarea sensului vieţii’, dpdv al societăţii, am cam luat-o pe cărări. Ce cărări, direct pe arătură! Frankl susţine că nu trebuie căutat un sens abstract al vieţii şi că nici nu-l putem defini în termeni generali. Totuşi, anul trecut, prin octombrie, trecând prin vamă, am întrebat un ‘boschetar’ care-şi făcea veacul pe-acolo de mai mult timp: Tu, care crezi că e sensul vieţii? Nu mi-a răspuns, s-a ridicat uşor şi în timp ce se îndepărta a strigat: Să trăieşti! Ăsta e sensul vieţii, să trăieşti! La prima vedere, am fi tentaţi să spunem: Dar ce ştia ‘amărâtul’ ăla, nu?

Un concept cu care nu pot să rezonez întru totul este faptul că, Frankl consideră că adevăratul sens al vieţii trebuie descoperit mai degrabă în lume, decât în omul însuşi. În concepţia sa antropologică, omul nu este văzut ca un sistem închis, ale cărui trăiri se petrec în propriul său psihic, susţinând că, dimpotrivă, omul nu îşi poate găsi şi împlini sensul decât în afara sa, în lume, ceea ce el a denumit transcendere de sine. Hmm, şi-atunci ce ne facem cu “universul e în tine”? Şi ce ne facem cu “misterul vieţii” şi acceptarea acestuia? Şi cu Yogananda, şi cu Deepak Chopra, şi cu toţi ceilalţi…?

Dar probabil că o dihotomie divină le poate cuprinde pe toate…

Dacă vreţi să aflaţi teorii interesante despre sensul vieţii sau efemeritatea acesteia, vidul existenţial, sensul dragostei şi al suferinţei, sau despre “nevroza de duminică”, vă recomand călduros să parcugeţi această carte.

Tu, care crezi că e sensul vieţii?

S-ar putea sa te intereseze si:

{ 5 comentarii… citeşte-le mai jos sau adauga comentariul tău }

Mihaela 24 iulie 2012 la 18:58

N-am reuşit să termin cartea, dar mi-a venit in minte- ca raspuns la intrebarea ta finală – un citat din Panait Istrati :
”Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea… să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp… şi apoi să râzi!”

Răspunde

adisandu 25 iulie 2012 la 20:01

sa dai, sa dai… dar fara sa astepti ceva in schimb. si chiar si asa, ce ne facem atunci cand cel caruia ii ‘dai’, iti reproseaza ca nu i-ai dat nimic? ii dai in continuare, intelegere si compasiune? cred ca da…

Răspunde

Mihaela 25 iulie 2012 la 20:40

Fiecare fel de-a iubi are o proportie de iubire pura si una de atasament. Cea care ne face sa suferim e atasamentul: al nostru sau al altuia. Si atasamentul e in stransa legatura cu egoul, conditionarile, amintirile placute sau nu.
Reprosurile vin de obicei din…atasament :) …important este sa nu devina unul bolnavicios. Cand ti se reproseaza ca nu ai dai nimic, inseamna ca treci deja in categoria de Provider de Sentiment…and this is a complete bullshit. Reprosurile sunt o modalitate total ineficienta de a cersi iubirea…si de cele mai multe ori oamenii au tendinta sa-si critice partenerul din pricina acelor lucruri de care au cea mai mare nevoie afectiva.

Si aici deschidem alta cutie a Pandorei ;)

Răspunde

adisandu 26 iulie 2012 la 16:15

Am primit cateva reflectii foarte interesante pe marginea acestui subiect, de la Camelia, si vreau sa-i multumesc pe aceasta cale impartasindu-le cu voi:

“fiecare dintre teoriile/aplicatiile psihologice care exista au aparut urmare a trairilor si intrebarilor (pornite din suferinte, angoase, frustrari, etc), celor care le-au elaborat, ca urmare a:

- proiectiilor/transferurilor (teoria lui Freud), care de fapt reflecta legea oglindirii;
- descoperirii umbrelor sau demonilor interiori (teoria lui Jung);
- perceptiilor (stim cu totii ca suntem 6,5 miliarde de perceptii asupra aceluiasi subiect, depinde cum si din ce punct privim – iar in anii ’20, a fost elaborata “teoria gestaltista” de catre Kohler, Koffka si Wertheimer, “care sustine ca organismul uman dispune de o capacitate innascuta de a organiza perceptia, dupa anumite reguli, iar aceste reguli sau legi de organizare nu sunt achizionate in procesul dezvoltarii copilului, ci exista potential in psihicul lui, inca de la nastere” – am citat aici o definitie din cartea Umbra a lui Adrian Nuta (este minunat tot ceea ce scrie acest maestru psiholog);
- tranzactiilor – de unde a rezultat analiza tranzactionala a lui Eric Berne, privind toate starile eului si identificarile noastre cu aceste stari.

de ceva vreme, este foarte discutata psihologia transpersonala a lui Stan Groff (personal o indragesc foarte mult, pentru ca este o abordare holistica, o integrare pe mai multe planuri – stiintific, spiritual, filozofic – a ceea ce ni se petrece, la fel cum si expunerile academicianului Dulcan se potrivesc viziunii mele).

aceste teorii au si ele, ca orice, in aceasta lume duala, parti bune si mai putin bune in aplicatiile practice.
fiecarui subiect ii este mai abordabila o anumita tehnica/practica psihoterapeutica functie de starea in care se afla, la fel cum si psihoterapeutii au afinitate fata una dintre ele si o aplica (este mai aproape de de ei insisi si o pot aborda).

important este, zic eu, ca aceste teorii exista si ca ne pot ajuta pe toti, doar sa vrem sa fim deschisi.

si acum ajungem la partea cu sitemul inchis sau deschis.

suntem sisteme deschise, dam si primim informatie, ca si cuante de energie.

omul este integrat in mediu si mediul lui, in permanenta, ii raspunde. legatura reciproca dintre noi si mediu este cea care constituie garantia eficientei implinirii noastre. fizica cuantica spune ca in profunzimea materiei, toti suntem interconectati si nimeni nu-si datoreaza existenta doar siesi, ci ne datoram existenta celorlalti“. – academicianul Constantin Dulcan

si, de aici, ajungem la povata antica: “sa fii in lume, dar sa nu fii lumea!” sau, desigur, putem pleca de la ea, o putem lua cum vrem, tot acolo ajungem, asa este cercul.

cand dai, la inceput dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ESTI!” Arsenie Boca

iar “Daruind, vei dobandi“, asa cum ne-a indrumat si drumetul Steinhardht.

Noua Biologie (a credintei – Bruce Lipton) spune: “ iesi din mediul nociv sau din perceptia ta ca e nociv, nu mai raspunde perceptual la acel mediu nociv si vei produce o chimie diferita la aceeasi stimuli.

Nu mai permite mediului sa-ti controleze gandirea si, atunci, gandirea si sentimentele tale sunt cele care vor controla mediul.

citez, acum, din Umbra a psihologului Adrian Nuta: “stiu ca sunt in acord cu traditiile spirituale autentice, atunci cand afirm ca noi, oamenii, continem un intreg univers inauntrul nostru. acest microcosmos psihologic reflecta, la nivelul structurii psihologice individuale, macrocosmosul, adica ansamblul tuturor calitatilor si caracteristicilor umane. este ca si cum fiecare om ar contine intreaga omenire inauntrul lui. dintre sutele sau miile de caracteristici launtrice, cateva sunt pe deplin dezvoltate, unele sunt in curs de manifestare, in timp ce altele sunt inca in stadiul latent, asteptand conditii potrivite pentru a germina……… Sinele unui om este atat de vast incat nu exista nimic care sa existe in afara lui. din acest punct de vedere, intre om si univers, microcosmos si macrocosmos, exista o identitate de structura, intreaga lume se reflecta intr-un om, diferite fiind doar dimensiunile.

si, prin acest citat, ajungem si la partea cu “Dar, ce ştia amărâtul ăla, nu?”
cine a emis, in cele scrise, o judecata, spunand: “amaratul ala?” acel om este si el, asemenea Celui care l-a creat, dar, desigur, pe o anumita treapta a dezvoltarii si intelegerii spirituale a lectiilor reincarnarii si a spiralei filosofice.

suntem aici, doar frati si surori, oglinzi si oglinditi (asa ca, e util, atunci cand emitem o judecata, sa vedem in ce pozitie de viata ne situam – sa facem o succinta analiza tranzactionala, ce umbra avem de imbratisat, acceptat, pentru ca sinele nu emite judecati si nu pune etichete, cel care o face este egoul).

insa, ceea a spus el, este o chintesenta a ADEVARULUI FIINTEI: SA TRAIESTI!
ce inseamna oare? sa fii prezenta, sa fii atentie, si sa stii ca esti doar observatorul desfasurarii spectacolului 3D. desi te vezi pe scena, nu ESTI acolo, din nou, “sa fii in lume, dar sa nu fii lumea”.

suntem cocreatorii trecerii noastre pe aici, acum, suntem regizori, actori, scenografi, spectatori, important sa nu ne idenficam si doar sa observam spectacolul, sa nu de identificam cu rolurile sau cu starile emotionale cauzate de acestea.

suntem aici, in acest colt de Univers, expresia ultima a evolutiei. mana unui arhitect inteligent si nevazut ne-a desprins din lut si ne-a construit dupa un plan din care transpare unicitatea sursei, treapta cu treapta, pana la nivelul creierului, capabil sa se gandeasca pe sine. omul este rodul unei inteligente superioare, unei forte spirituale.” academicianul Constantin Dulcan, in emisiunea lui Oreste din data de 28.01.2012

este minunat ca avem atatea informatii din afara noastra si este extraordinar ca sunt si inauntrul nostru, ca sunt tot atatea cai de desavarsire si regasire a sinelui pentru fiecare dintre noi, important este sa avem curajul sa ne recunoastem.

iar desavarsirea noastra porneste din punctul in care constietizam starea de suferinta pe care o traversam, ce anume o genereaza continuu si de ce nu am alege sa nu ne mai complacem in ea? sa ne recanalizam energia pe activitati creatoare, transformatoare a propriilor realitati.

nu, nu-i nevoie sa devii, neaparat mucizian, poet, scriitor pentru a fi creator, poti sa plantezi, sa ingrijesti cateva ghivece ori sa copiezi cateva cd-uri sau dvd-uri si sa le daruiesti sau poti duce de mancare unor animale si, astfel, iti recreezi si reinventenzi propria viata, in acord cu armoniile universale.

poti zambi celor pe care ii intalnesti, fara sa ii cunosti (dar, oare, noi ne cunoastem, cine suntem?) sau poti sa fii amabil pentru ca asa devii, nu ca iti impui.

legat de cele expuse mai sus, atasez selectia pe care mi-am facut-o urmarind filmul ‘Puterea gandurilor’, dar si doua carti (poate le stii deja). ”

Cele doua carti la care se refera Camelia sunt: ‘Umbra’ de Adrian Nuta si ‘Inteligenta materiei’ de DUMITRU CONSTANTIN-DULCAN.

Multumindu-i inca o data Cameliei, revin cu intrebarea: Tu, care crezi ca e sensul vietii?

Răspunde

Crina 2 august 2012 la 12:34

Imi place articolul tau, cu siguranta ti-ai mai castigat un admirator

Răspunde

Lasa un comentariu

Articolul precedent:

Articolul urmator: