“Cel ce are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice.” Nietzsche

O concepţie psihologică desprinsă din experienţa de neimaginat, trăită în lagărele naziste de un psihiatru, doctorul Viktor Frankl. Logoterapia!

Pe scurt, logoterapia (din grecescul “logos” care înseamnă “sens”) este o formă de psihoterapie centrată pe sens, în care pacientul este confruntat cu sensul vieţii sale şi reorientat către acesta. Este considerată cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie, după psihanaliza freudiană şi psihologia adleriană.

Dacă în psihanaliza freudiană (Sigmund Freud) ne confruntăm cu principiul plăcerii, iar în psihologia adleriană (Alfred Adler – psihologia individuală) cu lupta pentru superioritate, în cazul logoterapiei avem de-a face cu o voinţă de sens.

O altă idee interesantă cuprinsă în acest concept, este faptul că sănătatea mintală se întemeiază pe un oarecare grad de tensiune generată de diferenţa dintre ceea ce eşti şi ceea ce ar trebui să devii. Frankl consideră că o astfel de tensiune este intrinsecă omului şi indispensabilă sănătăţii lui mintale. “Fără îndoială că demersul de căutare a sensului de către om poate să producă mai degrabă un dezechilibru, decât o  stare de echilibru interior. Totuşi, tocmai această tensiune este condiţia indispensabilă pentru sănătatea mintală”. Interesant, nu? Personal, pe măsură ce m-am afundat tot mai mult în ‘căutarea sensului vieţii’, dpdv al societăţii, am cam luat-o pe cărări. Ce cărări, direct pe arătură! Frankl susţine că nu trebuie căutat un sens abstract al vieţii şi că nici nu-l putem defini în termeni generali. Totuşi, anul trecut, prin octombrie, trecând prin vamă, am întrebat un ‘boschetar’ care-şi făcea veacul pe-acolo de mai mult timp: Tu, care crezi că e sensul vieţii? Nu mi-a răspuns, s-a ridicat uşor şi în timp ce se îndepărta a strigat: Să trăieşti! Ăsta e sensul vieţii, să trăieşti! La prima vedere, am fi tentaţi să spunem: Dar ce ştia ‘amărâtul’ ăla, nu?

Un concept cu care nu pot să rezonez întru totul este faptul că, Frankl consideră că adevăratul sens al vieţii trebuie descoperit mai degrabă în lume, decât în omul însuşi. În concepţia sa antropologică, omul nu este văzut ca un sistem închis, ale cărui trăiri se petrec în propriul său psihic, susţinând că, dimpotrivă, omul nu îşi poate găsi şi împlini sensul decât în afara sa, în lume, ceea ce el a denumit transcendere de sine. Hmm, şi-atunci ce ne facem cu “universul e în tine”? Şi ce ne facem cu “misterul vieţii” şi acceptarea acestuia? Şi cu Yogananda, şi cu Deepak Chopra, şi cu toţi ceilalţi…?

Dar probabil că o dihotomie divină le poate cuprinde pe toate…

Dacă vreţi să aflaţi teorii interesante despre sensul vieţii sau efemeritatea acesteia, vidul existenţial, sensul dragostei şi al suferinţei, sau despre “nevroza de duminică”, vă recomand călduros să parcugeţi această carte.

Tu, care crezi că e sensul vieţii?