De ce urăsc capitalismul sau neoliberalismul american?

De ce sfârşitul sărăciei în lume nu va avea loc niciodată?

De ce zilnic 24.000 de oameni, dintre care 16.000 copii, mor de foame sau boli provocate de malnutriţie?

De ce în Kenya, la finalul erei coloniale, albii, doar 1%, stăpânesc 50% din terenul arabil?

De ce în America Latinã, 1% dintre cei bogaţi, au un venit de 400 de ori mai mare, decât 1% dintre cei mai sãraci?

De ce cei mai bogaţi 1% din populaţia lumii stăpânesc 32% din bogăţiile planetei?

De ce nu se doreşte creşterea ţărilor în curs de dezvoltare?

De ce dacă reducerea la jumătate a sărăciei globale, ar costa circa 20 miliarde USD (mai puţin de 4% din bugetul militar al SUA), nu se face absolut nimic în acest sens, ba din contră?

De ce au fost create Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional?

De ce astăzi, mai puţin de 25% din populaţia lumii, foloseşte mai mult de 80% din resursele planetei, în timp ce generează 70% din poluarea acesteia?

De ce plantaţiile de rapiţă au invadat România, în timp ce importăm produse alimentare din occident?

Răspunsurile la aceste întrebări, şi nu numai, le veţi afla vizionând documentarul The End of Poverty care poate fi descărcat de aici. Subtitrarea poate fi descărcată de aici.

Bun. În ultimele zile tot circulă un mail viral legat de antineoplaston, o descoperire a doctorului polonez Stanislaw Burzynski, în materie de vindecare a cancerului. L-am vizionat şi am rămas profund impresionat de rezultatele acestui tratament, dar nu şi uimit de adevărata luptă de gherilă dusă de către păpuşarii industriei pharma împotriva acestui om şi a rezultatelor sale. Ideea este că, prin acest tratament efectele secundare lipsesc cu desăvârşire (spre deosebire de ravagiile chimioterapiei sau ale radioterapiei), în timp ce rata de supravieţuire creşte enorm. Industria cancerului este cea mai profitabilă din domeniul pharma, motiv pentru care lupta dusă împotriva oricărui remediu este necruţătoare. La nivel global, în jur de opt milioane de oameni mor anual din cauza cancerului. Tratamentele pentru cancer sunt extrem de costisitoare şi dacă ne rezumăm la un simplu calcul putem să schiţăm un profit colosal al industriei farmaceutice. Filmul poate vizionat pe vimeo.com. Am intrat in posesia documentarului, iar cei care doriţi să-l vizionaţi puteţi să mă contactaţi. Între timp, urmăriţi-l aici:

Mai multe informaţii puteţi găsi pe site-ul oficial www.burzynskimovie.com.

Povestea relaţiei dramatice dintre scriitoarea americană Sylvia Plath şi poetul britanic Edward Hughes (Ted Hughes). Povestea unei iubirii dusă până la obsesie. În fapt, povestea Sylviei, această lady Lazarus. Vizionaţi filmul şi-o să-nţelegeţi de ce. Gwyneth Paltrow într-un rol excepţional!

A life

Touch it: it won’t shrink like an eyeball,
This egg-shaped bailiwick, clear as a tear.
Here’s yesterday, last year —
Palm-spear and lily distinct as flora in the vast
Windless threadwork of a tapestry.

Flick the glass with your fingernail:
It will ping like a Chinese chime in the slightest air stir
Though nobody in there looks up or bothers to answer.
The inhabitants are light as cork,
Every one of them permanently busy.

At their feet, the sea waves bow in single file.
Never trespassing in bad temper:
Stalling in midair,
Short-reined, pawing like paradeground horses.
Overhead, the clouds sit tasseled and fancy

As Victorian cushions. This family
Of valentine faces might please a collector:
They ring true, like good china.

Elsewhere the landscape is more frank.
The light falls without letup, blindingly.

A woman is dragging her shadow in a circle
About a bald hospital saucer.
It resembles the moon, or a sheet of blank paper
And appears to have suffered a sort of private blitzkrieg.
She lives quietly

With no attachments, like a foetus in a bottle,
The obsolete house, the sea, flattened to a picture
She has one too many dimensions to enter.
Grief and anger, exorcised,
Leave her alone now.

The future is a grey seagull
Tattling in its cat-voice of departure.
Age and terror, like nurses, attend her,
And a drowned man, complaining of the great cold,
Crawls up out of the sea.

Sylvia Plath

Drama alegerilor dureroase pe care uneori trebuie să le facem în viaţă. Societatea ne învaţă că, nu de puţine ori, relaţiile de căsătorie sunt o chestiune de compromis. Însă, atunci când ne raportăm la crearea sinelui nostru, nu mai există loc pentru compromisuri. Trebuie să ne alegem pe noi în detrimentul celorlalţi. Pentru că cea mai mare trădare în viaţă este să te trădezi pe tine. NU TRĂDA SUFLETUL!

Dacă aveţi chef de-o comedie gen Whatever Works, vă recomand să-l vizionaţi cu altă ocazie.

Viaţa bate filmul şi filmul bate viaţa. Există momente în viaţă când, pentru a putea aprecia şi EXPERIMENTA cu adevărat ceea ce deja avem, ceea ce suntem, trebuie să experimentăm mai întâi ceea ce credem că NU AVEM şi ceea ce AM AVUT. În opinia-mi, viitorul este alcătuit dintr-o multitudine de posibilităţi. Acesta este destinul, o multitudine de posibilităţi. Important este ca noi să alegem ceea ce e bun pentru noi. Există persoane cu capacităţi extrasenzoriale, care în anumite împrejurări pot percepe una sau o parte din această multitudine de posibilităţi din viitorul nostru. Dacă vreodată veţi hotărî să apelaţi la un astfel de clarvăzător, indiferent de informaţiile pe care le veţi primi despre una sau o parte din posibilităţile pe care vi le rezervă viitorul, vă sfătuiesc să ALEGEŢI să vi-l creaţi singuri după cum doriţi. Să alegeţi şi să CREDEŢI! Cred în clarviziune, însă cred de asemenea că doar cei puternici ar trebui să apeleze la ea. Cei slabi ajunşi în faţa unor informaţii nefavorabile, au toate şansele să se autoprogrameze întru intersectarea inevitabilului. Şi poate că da, uneori iluziile sunt mai bune decât medicamentele. Important este să le experimentaţi.

N-am perceput filmul nicio clipă ca pe-o comedie. De fapt, ar putea fi o comedie neagră. Dincolo de orice aparente elemente de comedie, e multă dramă în filmul ăsta. Şi am resimţit-o din plin.

Enjoy! If you can…

The core of man’s spirit comes from new experiences.

Povestea căutării unui răspuns suprem. Dacă pentru unii retragerea, izolarea şi renunţarea este un adevărat izvor de fericire, tânărul supertramp concluzionează că fericirea este reală când este împărtăşită.

Christopher McCandless

Poate că fericirea supremă poate fi experimentată cu adevărat, atunci când nu mai ai nevoie de absolut nimic, inclusiv de fericirea însăşi. Dar câţi dintre noi aspiră sau ar putea ajunge vreodată măcar tangenţial, la starea de maestru?

Din umila-mi experienţă, cele mai palpabile şi intense momente de fericire au fost cele împărtăşite.

HAPPINESS IS REAL WHEN SHARED!

Enjoy the movie!

Şi ca să ştiţi, ăsta nu e cel mai plăcut film al anului. Aşa că, dacă sunteţi unul dintre idioţii care vor să se simtă bine, duceţi-vă să vă faceţi un masaj la picioare!

Un film absolut GENIAL! În viaţă trebuie să îmbrăţişezi orice oportunitate pentru a experimenta FERICIREA. Trebuie să profiţi de orice mică plăcere pe care o poţi găsi în această cameră a ororilor. NIMIC NU ESTE INTERZIS atât timp cât alţii nu au de suferit în urma acţiunilor tale. TOTUL ESTE PERMIS atât timp cât există acceptul şi permisiunea tuturor părţilor implicate. Trebuie să te bucuri de tot şi în acelaşi timp să nu ai nevoie de nimic.

Având un umor elevat, subtil, inteligent, trebuie să recunosc că este cea mai bună comedie pe care am vizionat-o în ultimii ani. Dar una filozofică.

Nu am putut să nu remarc că nota publicului român pe cinemagia.ro este 7,5. Nu mă mai miră nimic în ne-cultura asta. Oricum este mai mare decât nota publicului de pe IMDB.

Dar mai bine vă las pe voi să descoperiţi povestea acestui Henry Higgins care parţial reuşeşte să o transforme pe Melody Saint Anne Celestine. Whatever works…

Vizionare elevată!

Un film pentru pasionaţii de Cuba şi literatură, în care puteţi să descoperiţi foarte multe despre încercările la care viaţa l-a supus pe Reinaldo Arenas – poet, romancier şi dramaturg cubanez. Datorită scrierilor şi orientării sale sexuale, Arenas trăieşte o existenţă zbuciumată şi tensionată în patria lui Che. Viaţa sa nu se îmbunătăţeşte nici în exil, după exodul cubanez din 1980. Fiind diagnosticat cu HIV in ’87, se sinucide pe 7 decembrie 1990, la zece ani de la scăparea din ghearele regimului de la Havana, luând o supradoză de medicamente cu alcool. A luptat până în ultima clipă pentru eliberarea Cubei. Într-una din scrisorile sale de adio îşi încurajează compatrioţii să lupte în continuare:

“Datorită stării mele de sănătate foarte gravă şi a teribilei depresii, care mă împiedică să continuu să scriu şi să lupt pentru eliberarea Cubei, pun aici capăt vieţii mele… Vreau să încurajez poporul cubanez de pretutindeni să continue să lupte pentru libertate. Cuba va fi liberă. Eu deja sunt.”

Arenas este interpretat de Javier Bardem, care face un rol excepţional.
Merită văzut!