Slideshow « Aurora boreală | Luminile nordului

Aurora boreală – scurt istoric

Aurora boreală a fascinat omenirea dintotdeauna, iar cercetătorii s-au întrecut în explicaţii privind formarea ei. Numele fenomenului „aurora”a fost pentru prima dată folosit in 1621 de către astronomul francez Pierre Gassendi. El a folosit numele zeiţei Aurora, zeiţa dimineţii în mitologia romană şi numele grecesc al vânturilor nordice, Boreas. Galileo Galilei credea că fenomenul se datorează reflecţiei razelor solare în vaporii care se ridicau din pământ, iar Rene Descartes a înaintat ipoteza că ar fi vorba de reflecţii în cristalele de gheaţă. Primul care s-a apropiat de adevăr a fost Edmond Halley, descoperitorul cometei care-i poartă numele şi „apare” pe cer la fiecare 76 de ani, ultima dată în 1986, când am avut bucuria s-o observ o noapte întreagă. La sfârşitul anilor 1600, acesta a făcut pentru prima dată legătura între aurora boreală şi câmpul magnetic al Pământului. Totuşi, abia 350 de ani mai târziu, oamenii de ştiinţă aveau să arate că fenomenul este creat atunci când electronii sunt împinşi în sus de acest câmp magnetic.

Cercetătorii ştiau atunci în mare parte cum se formează aurorele boreale, însă nu ştiau exact cum apar acele „subfurtuni”, iscate de vântul solar, care „pompează” energie în câmpul magnetic al Pământului. Din acest motiv, NASA a trimis un grup de sateliţi, având misiunea specială de a observa îndeaproape fenomenul luminilor, din mai multe unghiuri, pentru a surprinde întreaga imagine în ansamblu. Concluzia a fost că soarele este tatăl aurorei boreale. În timpul exploziilor şi erupţiilor solare, cantităţi uriaşe de particule sunt aruncate din Soare în spaţiu. Mai multe asemenea particule alcătuiesc un nor numit plasmă, iar valul de plasmă care vine dinspre soare este numit vânt solar. Aceşti nori de particule călătoresc prin spaţiu cu viteze între 300 şi 1000 kilometri pe secundă. Când acest vânt solar atinge câmpul magnetic al Pământului, unele dintre particulele încărcate cu energie sunt atrase şi prinse înăuntru, apoi sunt atrase de forţa magnetică în ionosferă, la 60-600 km deasupra Pământului. Întâlnind gazele din ionosfera, particulele solare încep să strălucească sub diferite culori, de la roşu şi verde până la albastru şi violet.

De unde putem vedea spectacolul de lumini
Spectacolul luminilor nordului este vizibil numai în regiunile polare, deşi, ocazional, poate ajunge până în Europa centrală. Pe teritoriile nordice, efectul este cunoscut sub numele de aurora boreală sau aurora borealis. În emisfera sudică, dansul luminilor este cunoscut ca aurora australă sau aurora australis, numele fiind adaptat folosind denumirea vântului sudic, austrul. Aurora sudică poate fi văzută din Antarctica, America de Sud, Noua Zeelandă, Australia şi Papua Noua Guinee.
Dacă doriţi să porniţi în căutarea luminilor, vă recomand cel puţin un week-end la Tromsø, în nordul Norvegiei. Capitala regiunii arctice este un oraş plin de viaţă şi umor, cu o cultură şi o istorie impresionante, înconjurat de munţi, fiorduri şi insule. Mai multe informaţii despre cum puteţi ajunge acolo, despre acomodare etc. puteţi găsi pe site-ul oficial aici.

Luminile apar cel mai frecvent la sfârşitul toamnei, iarna sau primăvara devreme, cele mai bune luni pentru observarea acestora fiind octombrie, februarie şi martie. Frecvenţa cea mai înaltă a luminilor nordului poate fi observată între 6 P.M. şi 1 A.M.

Pentru a putea observa cât mai bine spectacolul, trebuie evitate nopţile cu lună plină şi locurile iluminate, deoarece în aceste condiţii, experienţa păleşte în intensitate.

Să vezi luminile nordului poate fi o experienţă unică, fascinantă şi mistică.

[Lista imaginilor]